Poezi nga Mihai Firicā

0
80

MIHAI FIRICĂ, përktheu Baki Ymeri

SCURTA BIOBIBLIOGRAFIE

Mihai Firică s-a născut la 26 Iulie 1970 în Craiova. A studiat Litere, Istorie și Drept, având o specializare post-universitară în Managementul relațiilor internaționale. A debutat ca poet în revista „Ramuri” în 1989, a colaborat cu cele mai importante publicații de cultură din România, iar poeziile i-au fost traduse în engleză, franceză, spaniolă, arabă, maghiară, chineză, japoneză și bulgară în reviste, antologii și volume. Este membru al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova. Pentru volumul de „Biografie sumară” (1996) a primit Premiul pentru debut în poezie al Academiei Internaționale „Mihai Eminescu”. Cel de-al doilea volum de poezie „Limba șarpelui călător” (1997) a primit Premiul „Marin Sorescu” și Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova. În 2006 a apărut o versiune revizuită a volumului „Limba șarpelui călător – The Tongue of Wandering Serpent” în română și engleză. În 2017 a publicat volumul de versuri “Ultimele zile și viața de după”. Pentru activitatea literară și jurnalistică a fost distins cu mai multe premii acordate de reviste de prestigiu din România.

BIOBIBLIOGRAFI E SHKURTË

Mihai Firică u lind më 26 Korrik 1970 në Krajovë. Studioi Letërsinë, Historinë dhe Drejtësinë, duke patur një specializim post-universitar në Menaxhmentin e relacioneve internacionale. Ka debutuar si poet në revistën “Ramuri” më 1989, ka bashkëpunuar me publikimet kulturore më të rëndësishme të Rumanisë, kurse poezitë e tij janë përkthyer në anglisht, frëngjisht, spanjisht, arabisht, hungarisht, kinezisht, japonisht dhe bullagrisht, në revista, antologji dhe vëllime/ është anëtar i Komitetit drejtues të Lidhjes së Shkrimtarëve të Rumanisë – Filiala e Krajovës. Për vëllimin „Biografie sumară” (1996), ka fituar Çmimin e Akademisë Internacionale “Mihai Eminescu” për debutim në poezi. Vëllimi i dytë poetik “Gjuha e gjarpërit që udhëton” (1997), ka qenë i nderuar me Çmimin “Marin Sorescu” dhe Çmimin për poezi të Lidhjes së Shkrimtarëve të Rumanisë – Filiala Krajovë.Më 2006 iu botua një version i ri i vëllimit “Gjuha e gjarpërit që udhëton” – The Tongue of Wandering Serpent” në gjuhën rumune dhe angleze. Më 2017 publikoi vëllimin poetic “Ditët fundit dhe jeta pas vdekjes”. Për aktivitet letrar dhe publicistik ka qenë i nderuar me një numër të konsideruar çmimesh të akorduara nga revista prestigjioze të Rumanisë.

Ministerul somnului

zilele moi

nenumărate din doi în doi pietre şi var

scrijelit fie numele tău

fie trupul tău blestemat ciopârţit împărţit

ochiul de tablă albastru din frunte

dumnezeu ne ştie pe toţi după numele mic

ultima dată mam privit cum treceam prin oglinzi stinse

e târziu să mai fac toate acestea

întoarce-te

ca să-ţi vezi mâinile săpând în galerii

culori risipite candelabrul spart şi pene

papagalul kiki molcom ca umbra regelui

nu mai mult de zece lucruri pe care le poţi lua

în bagajul burduşit cu poze de familie

decupaj fin al vârstelor închid cataramele îmi sfâşie pielea

niciodată n-am fost mai fericit şi singur

dedesupt copiii respirau prin ţevi scurte

Ministria e gjumit

ditë të buta

të panumërta nga dy më dy gurë e gëlqere

i gërvishtur qoftë emri yt

i mallkuar qoftë trupi yt i përçarë i ndarë

syri yt prej teneqeje të kaltërt në ballë

yoti na njeh të gjithëve sipas emrit të vogël

herën e fundit u shikova kur kaloja nëpër pasqyra të shuara

vonë është t’i bëj të gjitha këto

kthehu

të shikosh duart tua duke gërmuar në galeri

ngjyra shpërndara llambadari i thyera dhe pupla

papagalli kiki i qetë si hija e mbretit

jo më shumë se dhjetë gjëra që mund të marr

në bagazhin e shpërthyer me fotografi familjare

prerja fine e moshave mbyll rrypet ma shakmis lëkurën

nuk kam qenë kurrë më i lumtur dhe i vetëm

përposhtë fëmijët merrnin frymë përmes tubave të shkurtër

Vis alb

se redeschide cerul alb

un copil este tot ceea ce se poate spune sau tăcerea

dintre o femeie şi un bărbat

puncte roşii şi scântei mici săgeţi vegetale

a trecut anul sau doar am clipit

o întrebare căzută fără zgomot în zăpadă

ianuarie fără tine e o avalanşă asurzitoare

Ëndërr e bardhë

rihapet qielli i bardhë

një fëmijë është gjithçka që mund të thuhet ose heshtja

ndërmjet një gruaje dhe një burri

pika të kuqe dhe shkëndija të vogla shigjeta vegjetale

viti kaloi ose thjesht mbylla sytë

një pyetje e rënë pa zhurrmë në dëborë

janari pa ty është një ortek shurrdhues


Într-o vară împărţită la doi

toată vara am vânat şerpi de aur

sub soarele negru

am spus în şoaptă te iubesc până ni sau crăpat buzele

privirea şi ea înşelătoare mi te-a răpit

cum aş vrea eu dăruindu-mi-te

să fiu o umbră cu tine pretutindeni

în nopţile întunecate mâini străine se zbat prin aer

aripi trădate neştiute iubiri

resturi de sentimente de care s-a îndrăgostit aerul

m-ai învăţat să levitez priveşte-mă în ochi treci dincolo

captivă doar să nu-mi spui numele

vise arse în fiecare noapte

dimineaţa pe cearceaf dâre de cenuşă

litere care spun povestea unei veri împărţite la doi

Në një verë ndarë në dy

gjatë verës kam gjuajtur gjarpërinj të artë

nën diellin e zi

thashë në pëshpëritje të dua derisa të na çahen buzët

shikimi dhe ajo mashtruesei më ka rrëmbyer

si do të doja që duke m’u dorëzuar

të jem një hije me ty gjithandej

në netët e errëta duart e huaja përpëliten në ajër

flatra të tradhëtuara dashuri të padëshmuara

mbetje të ndjenjave të cilat u dashurua ajri

më ke mësuar t’i evitok më shiko në sy kalo tejmatanë

thjesht mos më thuaj emrin tënd

ëndrra të djegura gjatë çdo nate

në mëngjes në çarçaf njolla prej hiri

germa që tregojnë historinë e një verë të ndarë në dy

Lacrimi gemene

de azi înainte plata se va face în sâmburi

argintul e doar al săracilor

cerul albastru fixat deasupra noastră de cuiele domnului

suntem două lacrimi care se scurg pe o halbă cu bere rece

sau poate ploaia

de dinaintea noastră

ai sau nu ai

proteza dintre cuvinte

scos din uz și aruncat în tăcere

departe de ochii lumii

ascuns de frivolitatea capitalei sentimentale

trofeul fricos râde de vânător dar se așează cuminte

în bătaia puștii


Lotë binjakë

prej sot pagesa do të bëhet me bërthama

argjendi është vetëm i varfërve

qielli i kaltër i fiksuar mbi ne nga gozhdat e zotit

ne jemi dy lot që rrjedhin mbi një gotë birre të ftohtë

apo ndoshta shiu

para nesh

ke ose nuk ke

proteza midis fjalëve

nxjerra jashtë përdorimit dhe të hedhura në heshtje

larg syve të botës

i fshehur nga mendjelehtësia e kryeqendrëssentimentale

trofeu frikacak qesh me gjuetarin por ulet me kujdes

përmbi betejat e pushkës

Ea vine întotdeauna la şapte

aştepţi în gară până pe-nserat

visezi să recuperezi sfertul de ceas

prin cartiere pe lângă blocuri

locatarii stropesc

grădinile la metru pătrat fumezi

ea vine întotdeauna la şapte

azi nu a venit

o tuse alergică trezeşte gara la viaţă

Ajo gjithmonë vjen në shtatë

Po pret në stacion deri në terr

ëndrron për të rimarrë çerekun e orës

nëpërmjet lagjeve pranë blloqeve

banorët i stërpikin

kopshtijet në çdo metër katror pi duhan

ajo gjithmonë vjen në shtatë

sot ajo nuk erdhi

një kollë alergjike zgjon stacionin në jetë

Soarele pierdut

iubito pe chipul tău palid

am citit istoria soarelui pierdut

alene petrecându-ţi umbra

în braţele morţii

carne strivită – au furat visând

au iubit pe fugă

au trăit râzând

toţi împreună într-un cor

slăvind cenuşa împrăştiată de vânt

pe buzele tuturor

gustul sălciu ca urma unui foc

singur înstrăinat

povara pe care n-o simţi

zâmbete mărunte răscolit

de piatra rece strecurată în palmă

mi te-am imaginat râzând

în clipa următoare

m-am uitat înapoi

Dielli i humbur

e dashur në fytyrën tënde të zbehtë

e lexova historinë e diellit të humbur

ngadalë duke ta përshkuar hijen

në krahët e vdekjes

mish i grirë e vodhën duke ëndërruar

e dashuronin duke ikur

jetonin duke qeshur

të gjithl së bashku në një kor

duke lavdëruar hirin e shpërndarë nga era

në buzët e të gjithëve

shije e njelmët si gjurma e zjarrit

vetëm i tëhuajësuar

peshën që nuk e ndjen

buzëqeshje të imta të trazuara

nga guri i ftohtë i strukurshuplakë

të imagjinova duke qeshur

në momentin që pason

shikova nga prapa

După-amiaza când s-a sfârşit

fi putut tinereţea mea s-o înalţ pe cer

ca un zmeu care stârneşte stropii de ploaie

pe obrazul unui copil

sau aş fi putut s-o ascund într-un sâmbure

amar deschis dintr-o singură lovitură cu o piatră de râu

picioarele căutau urmele tale pe nisip

aşa cum ai căuta trupul neştiut al nimfei

ca altădată gura mea căuta gustul cărnii

cel pe care-l strigau monetă fu găsit

sub un val de nisip în după-amiaza acelei zile de vară

Pasditja kur mbaroi

mund ta kisha ngritur rininë time në qiell

si një kuçedër që i trazon pikat e shiut

në faqen e një fëmije

apo mund ta fsheh në një bërthamë

hidhur e hapur në një goditje të vetme me një gur lumi

këmbët tua kërkonin gjurmët tua në rërë

si të kërkosh trupin e panjohur të nimfës

si dikurë goja ime kërkonte shijen e mishit

atë e quanin nonedhë nenexhik u gjet

nën një valë rëre në pasditen e asaj dite vere

Pictură neînrămată

îmi țin respirația

ascult

tu nu poți fi prea departe

așteptare durere și frică

m-am frânt de la mijloc și fraza retezată de buzele încleștate

până ce oasele mele lustruite așezate pedant

încă o cutie goală de medicamente și pe urmă nimic

așa se va ști sensul marilor diluvii sintactice

doar așa te așeză răbdător între clasici

pe rafturi ca într-un cavou primitor

Pikturë pa kornizë

e përmbaj frymëmarrjen

dëgjoj

ti nuk mund të jesh shumë larg

pritje dhimbje dhe frikë

u këputa nga mesi dhe fraza e prerë nga buzët e mbyllura

derisa kockat e mia të lëmuara të vendosen me pedantëri

edhe një kuti bosh medikamentesh dhe pastaj asgjë

kështu do të dish kuptimi e kullimeve të mëdha sintaktike

vetëm kështu do të ulesh me durim mes klasikëve

në raftet si në një varr mikpritës

Calea sângelui

carnea pe care am dorit-o

sângele şi laptele de care am fost însetat

pe pielea umbroasă

am aşternut

tainic

mângâieri

aurul femeii ascuns în măruntaie

ghicit după ce dezlegi lacătul

despică viaţa

ca ghiceşti

viaţa celui care nu se va mai naşte

Rruga e gjakut

mishine dëshiroja

gjakun dhe qumështin që kisha etje

mbi lëkurën e hijesuar

i shtrova

përkëdheljet

tinëzisht

ari i gruas i fshehur në brendësi

i gjetur pas çlidhjes së dryrit

shkëput jetën

që ta gjesh

jetën e atij që nuk do të lindë përsëri

Calendar

ani răstigniți

file desprinse fără zgomot

ceremonialul fricii repetat până la epuizare

ore golite

un fum acoperă tabloul și ieri pe mâine

și azi a fost ca ieri mâine poate nu mai contează

calc pe urmele pașilor mei făcuți cu mult timp în urmă

aș fi vrut să-i spun mamei

atât de multe cuvinte care să o îmbrățișeze

în calendar fila sa a rămas fără poză

un călăreț adormit în șa pe o câmpie pustie


Kalendar

vite të kryqëzuara

fotografi të shkëputura pa zhurmë

ceremonia e frikës së përsëritur deri në kapitje

orë të çveshura

një tym mbulon tabllonë edhe dje për nesër

edhe sot ishte si dje nesër nuk mund të ketë rëndësi

ushkel mbi gjurmët e mia të bëra shumë kohë më parë

do të doja t’i tregoja nënës sime

kaq shumë fjalë që do ta përqafonin

kalendar fleta e saj mbeti pa fotografi

një kalorës i dremitur në shalë në një fushë të shkretë

RESTUL PENTRU VOLUMUL BILINGV

Iadul nu are ferestre zidite

orb de aș fi și tot îți simt lumina
înlăuntru tău femeie magma așteaptă
clipa potrivită când va veni
toți ne vom încrucișa privirile vinovați
din coroana fiului tău în fiecare inimă
un spin care străbate peretele de carne
iadul nu are o singură poartă nu are ferestre zidite
nici lacăte pe care să le spargi izbăvindu-te

neiertat vei rămâne
neiubit
nedezlegat

te ascunzi dar nu vei sta în genunchi
o cortină de piele acoperă tot ceea ce simt
un sunet alb înmugurește în timp ce respiri tot mai rar
o paloare calmă și tristă îți netezește fața
dar te întebi la ce folosește o inimă ferecată
un rest pe care nu-l vrea nimeni

Semnul trecerii

în arșița nopții

veri întregi am cules șerpi din aur

ascunși în iarba tăcută

așa cum culegi privirile răcoroase ale unor fete unduitoare

sunt salvat mi-am zis

nu voi fi uitat ceva mă va păstra pe pământ

o dâră în lutul umed

un semn al trecerii

o porțiune a sufletului meu

suprafață arsă stinsă de ploaia măruntă și rece

mi-au zis că poezia mult prea interiorizată arată

o persoană greu de atins

poate că așa a fost și viața mea prizonieră a inimii

salvată prin dragostea dăruită celor perfecți

așa cum eu nu am putut fi

iau cu mine partea de suflet care mi se cuvine

Căutătorul de copii

în anul acela scufundat în varul nestins

am alergat pe sub copaci nu mai înalţi cu o palmă decât mine

hotărât să nu mai privesc icoanele

pe giuseppe pădurarul căutătorul de copii

l-am zărit stivuia braţe retezate dintr-o lovitură

în fiecare zi dimineaţa la prânz şi noaptea înainte de a adormi

lui giuseppe-i cresc mâini pe tot corpul

apar din zid şi-i fac semne iubeşte-ne ca pentru ultima oară

el le scurtează le mânuieşte cum zice

zâmbeşte şi taie

diavole noi ne ştim de demult

râzi nu citi ascute toporul nu citi

suspini ultragiat ca un popă de ţară auzi

viaţa nu-ţi mai dă nici un ban nu mai treci podul

aştepţi să fii trezit dintr-o clipă în alta

catârul putrezea în prispă

Închinarea de seară

n-au plecat din viaţă rătăcesc

morţilor vii dumnezeu le arde şi sufletul

ciuni aprinşi în negura zilei

limba le e nisipul strecurat dintr-o oră în alta

trei biserici suprapuse pictate de orbi

mi-au modelat creierul după chipul şi asemănarea lor

imagini îngheţate şi o pastă vâscoasă dulceagă

sub limbă am ascuns medicamentul

m-au pus în genunchi roagă-l pe tatăl tău să-mi fie mire

astupă cu trupul tău spărtura din trupul meu

dă-i totuşi o ultimă ţigară pe lumea inversă

pleacă privind înapoi

mişcă-te fă ceva mănâncă-ţi inima ştergeţi numele

O cafea cu Jose Saramago

timp picurat

străbat câmpia ascunsă în ceaţă sunt calm

tresar doar când jose saramago se deschide la pagina 22

astăzi este 22 şi pare că nu ne grăbim

o ceaşcă de cafea şi în rest nimic

deasupra tuturor văd focul

oare după asta ce aş mai putea simţi

jos foc în cer foc mistuiţi de spaime

doi tineri se ridică îmbrăţişaţi şi pleacă

după alţi 32 şi câţi vor urma număr minute şi aflu 60

ne strecurăm alene de la o oră la alta

jose îşi acoperă faţa şi plânge liniştit

suspină şi tace

punga cu insomnii violete culori şi mărimi diferite

nuanţe şi cioburi mărunte

priviri în urmă aşa se aşează praful

straturi fine după straturi fine

vezi când tragi de sfoară că ai ajuns la final

doar ceva mai rămâne

arta de a însemna locul cu ceea ce rupi din tine

Inima e simplă

inima nu ştie întortocheatele căi ale dragostei

fluxul şi refluxul sentimentelor

anotimpurile îndrăgostiţilor şi ceea ce se spune

sub galbena garanţie a lunii

şoptind îndrăgostiţii

inima e simplă

pompa care iubeşte la nesfârşit

chiar şi când nu mai este decât o idee

o piatră cuvântătoare

de la un capăt la altul noaptea e o ispită pentru candelă

de sub un ban de aur se iveşte chipul alungit al dimineţii

mă reped spre lumină dar lumina se sfărâmă

genunchii mei de tinichea îţi inspiră milă

tu nu ştii să-ţi laşi părul să curgă pe umeri

să seduci vântul să-l chemi să ţi se joace prin plete

în ultimele două zile am aşteptat

m-am închis în carcera zidită din oase

m-am uitat la lume printre degete

am înţeles că teama se stimge odată cu primul sărut

Visare de zbor

mă urmăreau cu privirile lor ucigătoare

și tot ceea ce-mi spuneau era notat într-o carte

file ruginite și sparte

fiecare cuvânt rămânea în urmă

un scrâșnet de unghii care se rupeau

spaimă amestecată cu rugină

în stânga mea se deschidea cerul

răneau străinii cu povestea lor

din cartea niciodată deschisă au spus

despre cum gândesc păsările

despre visul ratat de a zbura

secunda în care te înalți din pământ

șoptești și spaima îți dă frisoane

cristale sub piele și oase putrede

dar îți repeți în vis

la picioarele lumii diamantele nu au preț

aici sunt eu în urmă tot eu

desenezi un cerc și nimeni nu mai poate ieși

prinși de mine ahei uitați în calul troian răsturnat în afara cetății

muzica amară nu face decât să ascundă ceea ce nu ne mai putem spune

ne acoperim cu tăcere privim în direcții opuse străini

în cele din urmă ceilalți au plecat pe un drum îngust

leagănul fumegând s-a mai mișcat încă puțin

Muzica dulce-amăruie

mergeam pe strada pustie eram copilul care plânge cu lacrimi de cerneală

am mai întâlnit metafora aceasta undeva puteți spune

totul se va întâmpla cadențat trăim cazon

trăim salutăm militărește oftăm teatral

lumea în jurul meu cade în tăcere

o smoală care îți arde tălpile și te prinde

un somn din care nu te poți ridica

creierul-povară pentru un trupul înstrăinat

într-o seară mi-am imaginat cum se sfârșea lumea

am închis ochii tremurând în poala lui dumnezeu

flori de orhidee s-au deschis fără lumină

cu spaimă am strigat să piară lumea

părinții mei zdrobiți de munți de sare și îngropați în mare

și ei și ceilalți

lumea e un ou o sămânță în piatră

închis în necredința că zorii nu vor veni

copilul ce nu se naște

plânset neauzit

n-am să mai cred că mâna mamei îți odihnește tâmpla

îți ia fierbințeala se scurge în pământ

am să tac nu voi mai scoate o vorbă

gura pecetluită cu pietre

de azi cuvintele sunt blestemate

înmormântate în carnea altădată tânără

împărțită la sclavi

Billy

alungând somnul de după-amiază i-am spus billy băiatule

toate literele săpate în piele nu spun nimic

nici tata nici mama adormiţi sub albia râului

de azi pe mâine povesteşti

zile care îşi explodează în faţă apoi nopţile

insomnii ascunse sub paloarea lunii

câteva linii din ce în ce mai subţiri

surorile mele îşi lasă culoarea părului în ape

plutesc pe lângă maluri ademenitor

să nu-ţi pui ceară pe inimă n-o înveli în tăcere

cerul s-a scorojit dar pe pământ nu ajunge nimic

ani număraţi bătuţi pe muchie

fierarul îşi pierde ochiul rostogolit la piciorul meu

fratele nostru de ce nu-mi vii

să dormim cum dormeam noi odată

caută în athanor lumina stinsă

chipuri suprapuse când mă aplec peste mal

aş fi zis că soarele bătrân îmi va spăla limba

rămân zile în şir fără femeia galbenă

fără să scriu nimic despre mine ca despre fratele meu

strivesc strigătul sub măşti violete

New York de pe Jiu

îmi număr paşii cadenţa silenţioasă după o zi perfectă

o zi ca oricare alta

oraşul limbut amuteşte seara

la fel şi vieţăţile din parcul bibescu

trăsurile de altă dată le auzi doar în somnul cu ochii deschişi

spre dimineaţă

oamenii din oraşul meu nu mai visează

cine e prins riscă să fie aruncat din melancolie direct în şanţ

spectacolul vieţii nu are final

totul se rostogoleşte trepidant

apoi vine seara chinuitor de tăcută

linişte în imensul platou de filmare

un oraş de câmpie în care legendele despre subterane

sunt preferate de public în locul poveştilor din bronx valea

roşie harlem sau faţa luncii

filmele americane sunt proaste

(asta ne-a spus marele scriitor în viaţă)

că sunt uşor de înţeles

că nau farmec intelectual şi nu te pun pe gânduri

şi din cauză că nu se toarnă în bănie

undeva pe lângă umbra calului lui michael the brave

cum neau botezat hollywoodienii viteazul

în oraşul meu de pe coasta de est a europei

nu ne plac filmele cu happyend dar fără speranţă

TU ZÂMBEȘTI DOAR SEARA

Tu zâmbești doar seara.

Pereți de ceară absorb rugăciunea,

pe coji de nucă stau de vorbă cu Dumnezeu,

silabisesc în șoaptă, mângâi cuvintele.

Sfinții îmi erau prieteni înainte de a fi sus-puși,

lângă El să-i fie de folos la o adică

îmi deveniseră inutili oricum.

Poate că unii vor reveni prin decădere,

se vor ascunde printre rădăcini

tânjind după lumină.

Din orașul răsturnat cad sori.

Inima ta e un animal cald ghemuit în brațele mele,

noaptea e rece, are stele rotunde și palide,

se desface în zeci de petale dimineața

când nu ne mai știm numele

și de ce, de când și ale cui sunt toate aceste fotografii

din care ne privesc străini.

Înot într-o puzderie de cioburi strălucitoare

o pasăre care ne acoperă cu aripile întinse

ne lovește cu clonțul de aur –

nu-ți vei aminti numele meu

când vei privi fotografia decolorată și îngălbenită.

Asta se întâmplă când femeile tinere își taie părul

și-l poartă vântul de colo până colo.

ACOLO UNDE TE GĂSESC

M-am trezit mort.

Asta mi se întâmplă de fiecare dată când nu te găsesc lângă mine.

Nu mă vei crede,

privind în urma ochiului scurs și tot îmi pare firesc

o rană golită de carnea albastră.

Și dacă n-am avut norocul mă sting de tânăr,

mă reaprind din dragoste de tine și tot așa, cu carnea arzând,

toate orele mi-au rămas înfipte adânc în creier,

litere care ustură ca fierul încins.

În măruntaie, viitorul citit în viscere de femei ascunse în focul negru.

Împachetez visul de insectă

în mii de gesturi cu care vreau să te surprind.

Mi-am văzut trupul plutind și zburam paralel lângă mine,

un eu dublu. M-am întrebat dacă altcineva ne privește.

Cine Dumnezeu știe câți suntem pe lumea asta,

câți rămânem și câți ajungem la capăt.

Dansator pe sârmă la ultimul pas,

călător în neant.

Cad în vid.

Totul în jur e de revizuit,

nu-mi vine ușor să vorbesc și să rescriu.

Cad și nu mai vreau visez că mă ridic.

GHETOUL ROZ

Am râs, mi-am înfipt mâinile în pământul uscat,

tunelul aproape că mă înghițise –

cum să nu-ți faci chip cioplit și

te vinzi cât carnea ți-e proaspătă?

Oameni fără umbră te vor prețui mai mult decât banii lipiți pe frunte,

tăcerea ta o vor coborî în mormântul cu gratii.

Hai în vagon, mi-au strigat,

pe lângă gardul de sârmă ghimpată tiptil-tiptil

braț la braț cu morții,

aliniați în uitare,

furișați din istorie dincolo de ziduri.

Nu mi s-au mai potrivit pantofii de copil,

vântul m-a așternut pe o pajiște mereu verde –

de acolo se vede orizontul,

tărâmul visat din care vin nori de vată de zahăr –

nu-i pot atinge decât în serile în care adorm cu gândul la mama.

Tata ar fi trebuit fie acolo sus,

un zeu izgonit din toamnă

de adierea trimisă de aripa fluturelui cap de mort.

Rămân pentru o clipă în urmă

și nu te regăsesc.

Noduri de fum tăiate cu ultima privire.

POVEȘTI PENTRU COPII NEASCULTĂTORI

Intru și ies zâmbind,

străbat de la un capăt la altul marea care nu iartă.

Mi-au dat pastilele lor doamnele fără chip –

ești fratele nostru de aici și de dincolo –

ne-am crestat pe mâini și pe picioare,

sprea sfârșitul zilei am găsit și seringile.

Câinele Iuda își dăduse sfârșitul fără noi,

fără alcool și litere rotunjite vor fi viețile noastre,

umbre destrămate fără somn.

N-ar strica mai stau pe acasă,

aștept lipit de zid și să ascult ceasul mâncat de rugină,

aud cum se scorojesc amintirile pe chipurile bătrâne.

(vai doamna ofilia mortul dumneavoastră pare mai mult viu

cu siguranță tandrețea are un preț și pălăria vă prinde și

culoarea și modelul vai dar și gesturile probabil v-a iubit

până în ultimul ceas)

Până ne vom despărți

cioplesc jurnalul cu briceagul său tocit.

Adio și la revedere, aud voci,

cuvinte precum sticla pisată mărunt.

Și secundarul s-a blocat, dar nu se știe niciodată, stimată doamnă.

Adio, nu nu, mai bine la revedere!

UNDEVA ÎNTUNERIC

Undeva în întuneric mă văd,

cel care așteaptă cu zeflemeaua pe față,

cu un zâmbet amar în colțul gurii.

Crizantema de cenușă și casa ferecată,

un tablou atârnat răsturnat.

O zi cât mai lungă mi-am urat,

am regretat că nu l-am oprit să-l strâng în brațe,

mi-l lipesc de piept, să ne sincronizăm bătăile inimilor.

Muma pădurii se joacă –

găsirea locului e o artă

ca misiunea de a supraviețui între prieteni și mese rotunde,

plecări de acasă niciunde și reîntoarceri cât mai târzii.

Lacrimă după lacrimă – dar încă respir.

Și dacă voi fi stană de piatră viața întreagă

și dacă nici anii prea mulți nu-mi vor ajunge,

tot stăruitor ca lacrima pe obrazul unui copil rătăcit

am să te aștept.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here